Am început să mă cunosc cu adevărat în urmă cu cinci ani. Totul a început de la un leșin, așa cum v-am povestit. După mai multe teste medicale pe la spitalele de stat și clinici particulare, am descoperit că am NIMIC. 😉 Fizic, vorbind. Însă starea mea de rău continua să fie la fel.
Stare de rău însemnând: pierderea controlului corpului și a psihicului (așa zisele atacuri de panică și decorporalizari) urmate de gânduri de frică duse la extrem.
Ideea era că la aproape orice cuvânt sau expresie reacționam fizic. Adică dacă auzeam expresia: ,,râzi până faci pe tine,, deja cream imaginea de cum se râde până când nevoile fiziologice nu mai pot fi controlate. 🙁 Așa mi-am dat în sfârșit seama de impactul cuvintelor pe care le foloseam și despre care mai toată lumea vorbește. Că doar și în religie se pomenește: ,,La început era Cuvântul,, .
Și tot așa am continuat să ,,fiu chinuită,, 😌 Special am spus să fiu chinuită, pentru că intrasem intr-o ceartă aprigă cu Dumnezeu. Îl certam în fiecare moment pentru viața din mine și pentru gândurile negre și de frică pe care mi le dădea. Așa vedeam eu atunci. Că EL este responsabil pentru viața mea. Că doar nu m-a creat ca să mă facă să sufăr.
Dintr-un spațiu din care nu am vrut totuși să plec din viața asta, mai ales că nu aveam ceva fizic, am mers pe calea terapiilor, cursurilor și am căutat salvarea de la ele și… de la mine, renunțând practic la Dumnezeu.
Au trecut cinci ani de atunci.
Dacă trag linie ce am înțeles?
Că sunt traume, evenimente, experiențe pe care le poți foarte bine vindeca și transforma alături de psihoterapeuți și diverse metode de terapii. Dar mai sunt unele evenimente pe care oricât de mult le-ai lucra, există posibilitatea de a nu le uita. Poate e nevoie ca după ce am făcut ce a ținut de noi, să avem rabdare ca Divinitatea să ne arate la momentul potrivit ceea ce noi am lucrat.
Da, abia după momentul în care puneam întreaga mea viață doar în mâinile lui Dumnezeu, dar in sensul egotic, urmat de alt moment în care mi-am zis că mă descurc și singură dacă EL nu face nimic, a venit revelația!
E dreptul meu divin sa primesc ajutor divin! AJUTOR! Am specificat🙃
Când am realizat că după ce fac tot ceea ce ține de mine și devin împăcată cu asta, mi-a venit următoarea revelație.
Tată, faca-se voia Ta! …Că eu nu mai știu ce să mai fac. Știu că am făcut atât cât am putut (și chiar fac) dar de aici te las pe TINE.
Și mi-au apărut după această rugăciune evenimente care pentru început au fost dificile dar mai apoi mi-au părut geniale pentru creșterea spiritului meu.
Și mai apoi a venit a treia revelație.
Ghizii mei, îngeri și ființe de lumină și iubire, mă simt neputincioasă acum. Va rog ajutați-mă să îmi schimb starea intr-una de liniște și relaxare. Mulțumesc!
Ca o concluzie la acest articol eu aș vedea pașii trezirii așa: Revolta, Însingurarea, Acceptarea, Voia Divină și Sprijin Divin.
Și că… oricâte cursuri, terapii etc. facem, uneori e indicat să facem o pauză și să ne împrietenim cu rabdarea de a primi atunci când e spre binele nostru ceea ce e în dreptul divin al fiecăruia. Și să fim recunoscători pentru ceea ce avem deja🙏💓
Nu uitati că suntem oameni iar acest articol nu vine dintr-un spațiu în care mie îmi iese perfect. Dar știu că am prins gustul pașilor și am văzut cel puțin o dată că funcționează și aleg să merg pe calea asta! ❤️💝
Voi încheia cu un citat a lui Echart Tolle:
,,Plictiseala, mânia, tristețea sau teama nu sunt „ale tale”, nu îți aparțin. Sunt doar stări de spirit specific umane. Ele vin și pleacă. Nu fac parte din tine. Nimic care vine și pleacă nu ești tu,, .
